Daria Sogrina-Druc

Cum să faci o sirenă.

O prospețime ascuțită s-a întins pe aripi, a gâdilat inima, a tulburat sufletul. Se apropie ultima furtună de toamnă. Tritonul s-a mișcat și a alunecat afară din pătura învelitoare de nămol moale și confortabil.

Trezindu-se puțin câte puțin, leneș, încă cu mişcările somnoroase prin apă, s-a ridicat din leagănul labirintului înundat, unde va adormi în curând până la primăvară. El va adormi calm și fără să simtă foame, ca un pește mare care are o sută de ani. Vine iarna, iar somnul va deveni mai greu și mai dulce.

    Înainte de furtună toate animale terestre simt îngrijorare, îi zdrobește cerul scăzut, îi sperie atmosfera plină de pericol. Dar el se simte bine. Se deschid ușor branhii sensibili. Aerul dens, umed, poate fi băut, absorbit cu pielea blânda între solzi. Dar cel mai bine este să ieși la suprafață într-o ploaie.

Oglinda a apei a tresărit la prima picătură.

Ea este din nou aici. Femela umană. Pleacă de-aici, prostuțo!

Tritonul a fugit dea lungul gurii unei fântâni largi, și, împingând cu coada, a aterizat pe iarbă într-o meriadă de stropi. S-a scuturat, scuipând apa. Cu un șuierat, a stors ultimele picături, scuipă mucus spumos, și a respirat aerul lipicios.Și-a ridicat fața sub jeturile de apă. Deja curge ca o cascadă...

 Ia-mă în labirint! - fetița se ezită timid de cealălaltă parte a cercului de piatră, are groază în ochi.

Și dor, Pe față ei, sau lacrimi, sau ploaie.

Te-ai hotărât? - primele cuvinte zgârie gâtul.Desigur! Nimeni nu mă iubește! Eu nu iubesc pe nimeni! - părul rar, lipit în jurul feței, șerpuind peste umerii goi.Nu toată lumea poate respira apă, - tritonul se ridică pe picioarele lui mai puternice. Tușește. - Dacă te sperii, vei muri. Dacă te răzgândești, vei muri.Tu ai promis! - ea face un pas înainte, se urcă la margine. Rochia subțire este umedă și nu se încălzește, și-a cuprins brațele în jurul ei.

El s-a apropiat. Degetul solzos cu gheară se îndepărtează breton de pe fața palidă, cu grijă așează părul după ureche. Ea se cutremură, se întoarce. Are o vânătaie pe obraz, alta pe umăr.E acoperită ca de pielea de găină.

- Dacă te transformi într-o sirenă, nu te poți întoarce.

- Eu încă mă înec! - ea cu încăpăţânare înclină capul, tremură.

- Bine. Să te sperii - vei muri.

    Cade peste ea, el o impinge cu pieptul în apă. Înfășoară cu coada și picioarele, sărută cu nerăbdare, deodată captând gura și nasul cu buzele largi.  Bagă limba în gât, turnând mucus de viață în plămânii ei slabi. Înfige ghearele sub coaste, eliberează sângele rău din ea.

    Femela umană  este speriată, zbătându-se. Rău. Mușcă și izbucnește. Își dă capul înapoi, încercând să țipe  și  își scutură pumnii.  Apatic și prost. Și, cel mai important, devreme! Încearcă să o sărute din nou, dar prea târziu... Târziu!

    Sirena eșuată sângerează şi cade în adâncuri înfundată.

    Ce să faci. Măcar cina...